I Learned From The Best

Whitney Houston – I Learned From The Best

 

When I Fall In Love

Nat King Cole – When I Fall In Love

 

I Don’t Wanna Miss a Thing

Aerosmith – I Don’t Wanna Miss a Thing

 

Unforgettable

Natalie & Nat King Cole – Unforgettable

 

invitatie la dans

acum3 minute am primit o invitatie la dans, pe care am acceptat-o cu placere.

let’s dance, george

Joe Dolan – More & More

 

banc

- Sir, Sir! vine John ţipînd, au intrat hoţii în bibliotecă!
- Da? spune Sir, şi ce citesc?

 

Ain’t no Mountain High Enough

MARVIN GAYE & TAMMI TERRELL “Ain’t no Mountain High Enough”

 

Maria Buza – Tu ma stii

* de la andrei

Maria Buza – Tu ma stii

 

sa dansam un pic…

 

Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite.

Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite.

De-a lungul timpului, am fost indemnata de multe ori sa scriu cateva randuri despre anii petrecuti in scoala de balet. Stiam ca o voi face la un moment dat, dar nu am incercat niciodata. Se afla insa in mine ceva care astazi ma indeamna sa o fac. Sa scriu despre una dintre cele mai sumbre, semnificative si imposibil de uitat perioade ale vietii mele.

Aveam 3 sau 4 ani si am fost dusa de catre mama pentru prima oara la opera. Lacul lebedelor. Ea spune ca timp de aproape 4 ore am stat nemiscata, cu gura deschisa si fara a-mi putea dezlipi ochii de la ceea ce se petrecea pe scena. Eu imi amntesc doar ca stateam intr-o loja in partea dreapta, pe un scaun mare si patratos, muzica venind din fosa si o mare de tutu-uri albe care se invarteau in ritm ametitor. Ea a fost atunci surprisa si incantata de fascinatia mea pentru balet, iar eu stiu doar ca dansam pe strada si ea ma ruga sa ma potolesc. Au urmat 4 ani de cursuri de balet la Opera Romana.

Magda, profesoara care aduna zeci de fetite in Studioul nr 1 fusese candva balerina, nu lipsita de gratie si care punea in scena anual cate 2 spectacole intitulate “Atelierul de papusi”. M-am simtit minunat pe scena de la 5 ani. Imi placea faptul ca lumina reflectoarelor facea specatorii sa dispara, iar eu nu imi mai vedeam parintii sau bunicii. Imi placeau cabinele cu oglinzi mari, trusele de farduri, costumele, cortina grea si roasa, mirosul podelei si praful din culise. Agitatia din pauza, mama care ma astepta dupa ce terminam primul dans si imi schimba cu viteza luminii costumul pentru cel de-al doilea. Cocul mereu prea strans si “cipicii” roz.

Ziua in care am invatat ca “cipicii” se numesc defapt “felxibili”, iar ca dresurile poarta numele de “maiou de picior” a fost ziua in care baletul a incetat sa mai fie un sir de aplauze infinite si panglici roz. Eram in clasa a treia, primele zile si mama era in fata scolii atunci cand am iesit. Mi-a zambit si mi-a spus ca de a doua zi voi merge la scoala de balet. O scoala adevarata unde voi lucra zilnic, nu doar de 2 ori pe saptamana ca la Magda. O scoala pentru profesionisti. Aveam sa devin balerina.

Am ajuns in fata scoalii intr-o zi mohorata. Primul soc, cladirea. O constructie gri, urata, cu aspect de policlinica de cartier si fara niciun copac stufos in curte, asa cum imi imaginam eu. Am intrat tematoare si o profesoara slaba si cocosata m-a luat in primire. M-a condus catre un birou tinunda-ma de ceafa. II simteam mainile reci, degetele osoase si unghiile lungi cum imi intrau in carne. A inchis usa in urma ei, lasand-o pe mama afara si mi-a ordonat sa ma dezbrac pana ajung in chiloti. Alte trei profesoare ma priveau nerabdatoare. Dupa cateva minute de examinare, in care m-au rasucit pe toate partile si m-au impuns cu degetele ca pe o creatura extraterestra, au concluzionat. Nu eram “rea”, dar teribil de grasa. Am fost trimisa un etaj mai sus pentru a-mi cunoaste invatatoare si am fost prezentata clasei formate din 11 copii: papanasul cel nou. Nu mai eram Sabina, eram un papanas. In aceeasi seara, in timp ce ma jucam in spatele blocului, pe la ora 6 am fost strigata de mama. Prima mea cina de regim: o bucatica de branza si 2 rosii.

A doua zi am facut cunostiinta cu prima profesoara de balet: Domnisoara Pavel. O domnisoara tanara, poate prea tanara, cu un par lung, drept si plictisitor. Ochii mari si privire rautacioasa, respiratie care miosea in permanenta a tutun si tigari, un corp solid si picioare foarte groase. Nu era balerina si nu dansase niciodata in viata ei. Domnisoara Pavel m-a urat din prima clipa in care am calcat pragul salii de balet. Timp de 3 ani, am reprezentat distractia ei suprema. Pe langa faptul ca eram grasa, eram un copil problema, iar principala mea problema era faptul ca gandeam. Faptul ca aveam o personalitate mult prea bine definita si ca nu ajunsesem la Liceul de Coregrafie impinsa de parinti. Eram unul dintre cei cativa copii veniti acolo pentru ca iubeam baletul. Nu aveam corpul perfect, nu eram schiloada si nici nu ma trimisesera ai mei pentru ca nu ma ducea mintea dar aveam picioare lungi. Dar mai presus de orice, insulta pe care o aduceam clasei si scolii intregi, era talentul meu pentru balet. Gratia, expresivitatea, acele lucruri care au contat pentru mine mai mult decat picioarele perfecte, dar care nu erau admise in scoala de balet romaneasca.

Doamnisoara Pavel m-a batut. Cu nuiaua si cu batul pana imi rupea “maioul de picior” si imi provoca rani. M-a tras de par si m-a imbrancit. Domnisoara Pavel m-a injurat. Se distra copios batandu-ma in ritmul muzicii cantate la pian. Domnisoara Pavel intra dimineata in sala, se uita la mine si spunea niste cuvinte pe care nu le voi uita niciodata: “Sabina, te-am vazut si mi-ai stricat ziua. Dispari din raza mea vizuala”. Singurul meu gand in fiecare zi era cum sa fac sa nu o supar pe Domnisoara Pavel. Sa o privesc, sa o evit, sa-i zambesc, sa ma ascund dupa pian. Domnisoara Pavel m-a obligat intr-o zi in care imi uitasem ghiozdanul sa lucrez in chiloti. A deschis apoi usa salii si a invitat baietii mai mari care se plimbau pe coridor sa se uite cum “lucreaza astea mici”. M-a adus in fata clasei, m-a umilit in pielea goala si apoi m-a dat afara sa repet pana imi iese pirueta pentru ca era nedemna de ora ei. Domnisoara Pavel ne invata ca in sala de balet nu exista prietenie. Daca una dintre noi lesina, cealalta isi continua lucrul si se bucura in sinea ei ca nu mai are competitie. Ne invata sa ne uram si sa ne inscenam diverse mici porcarii. Domnisoara Pavel avea preferate. Domnisoara Pavel imi dadea 7 in fiecare an la examen. Domnisoara Pavel m-a facut sa ma simt cel mai urat si incapabil copil. Un soi de esec, de broasca raioasa care sta printre lebede stralucitoare si nu trebuie sa le atinga cu niciun pret.

A urmat doamna Santo. M-a chemat la pregatire suplimentara o vara intreaga impreuna cu elevii de clasa a 12-a. Aveam 11 ani si tineam regim cu supa de varza. Faceam cate 500 de abdomene la calorifer apoi ea ma ciupea de burta. Ma intreba cum ma suport cand ma privesc dimineata in oglinda si daca nu mi-e rusine de ceea ce vad. Doamna Santo fusese balerina candva, in trecut, dar acum era doar o doamna in varsta, supraponderala si bolnava de diabet. Au venit in acelasi an in clasa mea Raluca si Miruna. Cele doua fiinte perfecte. Slabe, fusiforme si flexibile. Raluca venea uneori in weekend in vizita la mine acasa pentru ca era din Iasi, iar mamei mele i se rupea sufletul sa lase un asa copil singur in weekend. Ea primea piure si pui. Eu salata de cruditati. Ele au fost luate la olimpiada. Eu nu. Aproape am implorat-o pe doamna Santo sa imi permita sa particip la olimpiada, iar cand in sfarsit a acceptat, mi-am jurat sa nu mai pun gura pe nicio firimitura de mancare pana in ziua olimpiadei. Aveam parte oricum de un regim alimentar foarte strict. Mama nu imi dadea sa mananc decat legume, fructe si cate un colt de paine extra prajit. O puneam uneori pe sora mea sa fure o bucata de ciocolata pentru mine in zilele in care nu mai rezistam. Mancarea era cel mai mare dusman, un demon, dar in acelasi timp un taram exotic pe care imi doream cu nesat sa-l pot explora.

M-am pregatit cateva luni pentru olimpiada. Dimineata cursurile normale de scoala, apoi studii, pian si repetii la opera pana seara tarziu. Picioare insangerate din cauza poantelor, Spate obosit, entorse, rani, umflaturi, erau doar parte din ceea ce insemna sa fii profesionist, nu sa “prestezi precum un functionar” asa cum ne reprosa doamna Santo ca faceam uneori. “Ridica fetito mainile alea! Atarna precum niste crengi uscate. Esti o vaca, o nesimtita si nu vei dansa niciodata”, erau jignirile din repertoriul zilnic.

Imi amintesc sala de balet cu geamurile aburite, mirosul inchis, costumele imbibate de traspiratie, lacrimile de furie, durere si rusine. Urletele infioratoare, palmele peste spate si suturile in fund. Corepetitoare obosita si trista. Oglinzile ciobite. Baietii rai care imi spuneau ca sunt grasa si colegele dispretuitoare care ma acuzau ca nu iubesc indeajuns baletul cat sa mai slabesc niste kilograme. Ura si invidia lor atunci cand eram singura care memora exercitiul din prima, singura care zambea si inchidea ochii atunci cand intindea bratul. Singura care asculta indemnul “trimite energie din brat, esti o unda de lumia, esti o raza care nu se termina.” Cocul meu care nu statea niciodata bine si din care iesea negresit un zuluf. Picioarele prea scurte, deschiderea prea mica, turatia proasta si cou de pied-ul insuficient de arcuit. Remarcile fetelor din clasele mai mari in vestiar care se uitau insistent la sanii mei si radeau de mine. De ce ii aveam la 14 ani? De ce aveam sani, coapse si de ce deveneam femeie? Era gresit. Eu eram o greseala in sala de balet.

In ziua olimpiadei, una dintre profesoarele din scoala, o femeie cracanata, cu fata mancata de varsat de vant si un suflet negru, m-a vazut plangand de durere intr-un colt . Degetele de la piciorul drept imi erau atat de ranite incat nu ma mai puteam tine pe poante. Mi-a aruncat o incurajare: “Cred si eu ca piciorul ala, saracul, nu mai poate sa duca, la cate tone atarna pe el”. Mi l-am imbibat in xilina si am intrat pe scena. Au fost cele mai frumoase 3 minute ale vietii mele. Purtam un tutu rosu, o floare in par si eram slaba. Slabisem considerabil pentru olimpiada. Ajunsesem la 40 de kg. Sufletul mi-a dansat odata cu picioarele, scena se topise, spectatorii nu mai existau. Zambeam larg, imi intindeam mainile dincolo de culise, iar aplauzele mi-au umput inima de bucurie. M-am prabusit la final in bratele mamei si am plans de fericire.

Am castigat locul 2. Un loc onorabil si un rezultat bun. Toate celelalte colege ale mele castigasera locl 1. Patru fete pe acelasi loc intai. Eram acasa, in sufragerie cand profesoara a sunat sa anunte rezultatele. Am cazut pe podea. Am plans, am urlat, am fost zguduita si am cedat. I-am spus mamei ca acesta este sfarsitul. Ca nu mai rezist si toate eforturile mele au fost in zadar. M-am simtit mai umilita ca oricand, batjocorita si tradata.

A doua zi, toata lumea a fost socata. Sabina sa paraseasca scoala de balet? Cea mai talentata eleva? Fruntea clasei la invatatura si un copil atat de deosebit? La ultimul clopotel, doamna Santo a plans si mi-a spus: “Sa nu uiti iciodata ca esti un om atat de talentat.” Dar uitasem cu ani in urma.

Au trecut 10 ani de la prima mea zi in Liceul de Coregrafie Floria Capsali din Bucuresti. Dupa ce m-am retras, nu am mai putut dansa niciodata. Acum, la 19 ani, am intrat din nou intr-o sala oarecare de balet in Londra. O profesoara rusoaica mi-a spus la sfarsitul orei ca am niste brate superbe si ca sunt foarte talentata. Ca am picioare puternice in care se vede o scoala buna. Nu le mai antrenasem de peste 5 ani. M-a privit in ochi si nu m-a indrebat de ce nu sunt pe scena. M-am uitat la reflexia mea in oglinda salii de balet si am vazut scoala sangelui si a durerii. Scoala nefericirii si a baletului ca un chin. Am vazut de ce nu mi-am putut implini visul si de ce nu am dansat Giselle macar o data. Nu as fi putut fi niciodata una dintre cele treizeci de lebede din ansamblu, si chiar daca nu am avut corpul perfect, trebuia sa fiu cea mai buna. Sa fiu prima lebada. Am fost in schimb ratusca cea urata, omida care nu se trasnforma in fluture.

Cand am fost intrebata cat de greu sau de dificil este sa iti sacrifici copilaria, am raspuns ca nu stiu. Nu am sacrificat nimic. Nu orele de munca, sau faptul ca m-am privat de mancare si desene animate mi-au umbrit acei ani. Poate nici bataile, durerea fizica si oboseala nu imi bantuie acum amintirile. Desi nu mi-a dat voie sa ma imprietenesc, sa zambesc sau sa ma bucur atunci cand dansez si nu mi-a permis sa visez, liceul de coregrafie m-a invatat sa fiu disciplinata. Ordonata, responsabila si grijulie. Matura, pedanta si muncitoare.  Mi-a rapit in schimb un lucru pe care incerc din rasputeri sa il recuperez. Nu ma refer la sansa ori  satisfactia de a fi Giselle. Nici la o poveste fara final fericit. Ci la un lucru mult mai pretios: increderea in mine.

19.04.2010

* articolul original il puteti gasi pe http://tgwhpo.com/2010/04/19/scoala-sangelui-a-durerii-si-a-viselor-neimplinite/

 

Evanescence – Lithium

Evanescence – Lithium

 

banc

Intr-o tabara militara din India soseste un nou comandant.

Dupa o prima inspectie totul parea in regula, cu exceptia unei camile legate de un copac.

Intreband despre ce-i vorba, un soldat ii raspunde ca uneori se simt singuri si, neavand acolo femei, folosesc camila.

Intr-o seara, dupa o betie crancena, comandantul mahmur cere sa i se aduca animalul in cort. Peste o ora, comandantul apare, ridicandu-si pantalonii si spune:
- Deci asa o faceti voi, soldatii!

La care, unul dintre ei raspunde zambind:

- Nu, sa traiti, de obicei ne suim pe ea si mergem in sat.

 

calculatorul…

O profesoara de franceza le explica elevilor sai ca, in limba franceza, spre deosebire de cea engleza, substantivele sunt clasificate fie ca substantive masculine fie ca substantive feminine.
Casa este substantiv feminin – “la maison”.
Creion este substantiv masculin – “le crayon”.

Povestirea noastra incepe in momentul in care un student a intrebat:
- Ce gen este substantivul “calculator” ?
In loc sa le dea un raspuns, profesoara a impartit clasa in doua grupe  ( barbati si femei ) si le-a cerut sa decida singuri daca substantivul “calculator” ar trebui sa fie un substantiv masculin sau feminin. Fiecarui grup i s-a cerut sa dea patru motive pentru a sustine alegerea lor.

Grupul barbatilor a hotarat ca substantivul “calculator” sigur ar trebui sa fie de gen feminin (la computer) deoarece:
1. Nimeni altcineva in afara creatorului lor nu le intelege logica.
2. Limbajul comun pe care-l folosesc pentru a comunica cu alte calculatoare este de neinteles de catre oricine altcineva.
3. Chiar si cele mai mici greseli sunt pastrate in memorie pe termen lung pentru posibile aduceri aminte.
4. Cum iti iei unul, te trezesti cheltuind jumatate din salariu pentru accesorii.

Grupul femeilor, totusi, au ajuns la concluzia ca substantivul “calculator” ar trebui sa fie masculin (le computer) deoarece:
1. Ca sa poti face ceva cu el trebuie sa-l “pornesti”.
2. Au o multime de informatii dar nu pot gandi singuri.
3. Presupunem ca el ar trebui sa te ajute sa rezolvi probleme dar, in marea majoritatea cazurilor, el este problema.
4. Cum iti iei unul, realizezi ca daca ai mai fi asteptat putin, ai fi putut avea unul mai bun.

 

banc

* de la justina

La farmacie vine o batrana de 80 de ani cu o reteta.

Farmacistul o intreaba:

- Reteta este pentru dvs.?

- Da.

-Stiti ca este o reteta de anticonceptionale? Acestea nu va fac nimic.

-Ba da, ma fac sa dorm linistita.

-Cum asa?

-Iau cate o pastila in fiecare dimineata, o pisez si o dizolv in paharul cu suc al nepoatei mele de 16 ani. Asa dorm eu linistita!

 

Top 10 obsesii romanesti

Romanii sunt obsedati. De diferite lucruri… Asta n-ar fi o problema daca aceste obsesii ar fi constructive.

TOP 10 OBSESII ROMANESTI

1. Obsesia cu “casa pe pamant”. Toata lumea si-ar da 20 de ani din viata ca sa aiba casa pe pamant. Nu conteaza ca vei sta ORE IN SIR in trafic!!! Nu conteaza nimic! Casa pe pamant sa fie!

2. Obsesia televizorului. Romanul e devorator de televiziune. S-au facut niste cercetari si cica noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adica ne uitam cel mai mult la televizor. Si, asta e geniala, avem cele mai multe televiziuni!!! Mi se pare fascinant ca romanul este “europeanul” cel mai telespectator avand in vedere ca in Romania sunt, cu cateva exceptii, cele mai imbecile si mai de prost-gust productii!

3. Obsesia Coelho. Daca n-ai citit Coelho… n-ai viitor frate! “Pai am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stanescu…” “Te pisi pe ei! Citeste Coelho!”

4. Obsesia tzatzelor. Aproape toti producatorii TV au urmatoarea obsesie: “Tzatzele aduc rating!” Si stiti ce e misto? Ca de cativa ani incoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispozitie internetul pentru femei. Dai un click si gata! Cine dracu’ mai asteapta emisiunea cu “Mama Natura” ca sa-i “de in cap lu’ mutu”. (scuze Adriane dar asa e expresia! Daca vrei schimbam: “sa’i dea in cap lu’ Chivu”)

5. Obsesia messenger. Asta e, totusi, un fenomen global. Pai daca a ajuns mama sa-mi dea buzz si sa-mi reproseze ca stau pe invisible…

6. Obsesia haiduceasca. Dupa o sticla-doua de vin si cel mai prapadit roman devine haiduc la orice nunta. Fura mireasa, cere rascumparari… Si dup-aia, haiducia maxima. “Pusca si cureaua lataaaaaa…”. Apoi recunoaste ca e impotent: “Ce barbat AM FOST odataaaaa…”

7. Obsesia auto. In Romania exista cea mai dinamica piata auto. Punct. Pe strazile noastre exista masini cum n-au vazut nic parizienii, nici londonezii… Punct.

8. Obsesia carnii din congelator. Cu toate ca au trecut 20 de ani de cand gasesti sute de feluri de carne si la 4 dimineata, romanul inca isi mai incarca pana la refuz congelatorul. Sa fie acolo… Cine stie…

9. Obsesia celulara. Pentru roman, telefonul mobil reprezinta un statement. Am vazut vanzatoare in magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu, desi eu poate castig de 30 de ori mai mult. Asta e un mare mister. Cum ajunge un om cu salariu de 10 milioane sa aiba un mobil de 20 de milioane? Si sa dea beep cu el!!!!!!!

10. Obsesia “daca ala nu face, de ce sa fac io?”. Asta de obicei e completata si cu o doza de mandrie: “Ce? Sunt mai prost?!” DA!

 

bruta

Alessandro Canino – Bruta

 

cea mai tare demisie a unui manager IT

* de la ionela

Draga domnule B., ca un biet angajat al unei institutii de prestigiu, am cateva asteptari perfect normale. Prima dintre ele e ca superiorul meu sa dea dovada macar de o inteligenta infima, care sa o depaseasca putin pe a veveritei din parcul de vis-a-vis. Dupa ce m-ai hartuit constant si deosebit de enervant pe tot parcursul sarcinilor de serviciu, pot sa afirm cu tarie ca esti unul din putinele deseuri genetice ale vremurilor noastre. Daca este sa ma intrebi, ca administrator de retea, trebuie sa-ti spun ca am fost angajat pentru ca stiu Unix si Linux si tot restul, dar se pare ca m-ai luat pe post de papagal public, de cand toti colegii se distreaza copios cand incerc sa iti explic cum se face un “cut and paste”.

Pentru a suta oara!

Mi-este clar ca nu poti intelege computerele mileniul asta. Un sistem binar te face sa te zapacesti. Sunt prea multe optiuni, nu? La fel, nu vei intelege niciodata de ce te uraste toata echipa, dar am sa incerc sa iti explic, chiar daca sunt sigur ca va avea acelasi efect ca atunci cand ti-as explica ce este un IP.

In fine, noul tau MacBook are mai multa personalitate decat poti avea tu trei vieti de-acum inainte. Te fatai prin cl adi re toata ziua, cautand in zadar sa-i prinzi cu fofarlica pe ceilalti. In lumea asta a evolutiei managementului, tu esti alga aia verde-albastruie sau parameciul pe care il inghite toata lumea si de care rade toata lumea.

Daca am vazut ca nu e cale ca situatia sa se schimbe, ma simt fortat sa-mi prezint demisia, dar trebuie sa-mi afirm cateva puncte de vedere:

1. Cand cineva iti cere o recomandare pentru a se angaja, este impotriva firii sa dai una negativa. Cel mai usturator pentru mine ar fi fost sa scrii “Prefer sa nu comentez”.

2. Detin toate parolele ale oricarui cont din sistem si stiu orice paroluta pe care ai avut-o in ultimii 5 ani. Daca te hotarasti sa faci pe dragutul, o sa public imediat lista ta de “favourites”. Sunt sigur ca un cuvant ca “Lolita” nu este vazut prea bine de partenerii tai de afaceri.

3. Ultima data cand ti-am imprumutat camera foto “sa faci poze la ziua mamei”, ai uitat sa mentionezi ca aveai de gand sa te pozezi singur, nud in fata oglinzii. Apoi, ups, ai uitat sa stergi cardul, ca un repetent al tehnicii ce esti. Sa nu mai zic ca nu am vazut in viata mea asemenea gesturi facute cu sticla de ketchup in pielea goala, dar te asigur ca ele au fost copiate si pastrate la loc sigur, pana obtin scrisoarea aia de recomandare (si incearca sa folosesti spell-check, m-am saturat sa-ti tot corectez gramatica).

Multumesc pentru timpul acordat si ma astept sa am scrisoarea de recomandare pe birou pana la 8 dimineata, niciun minut mai tarziu! Daca sufli o vorbulita despre ce ti-am scris, fii gata sa iti raspandesc toate obsesiile nesimtite in lumea larga. Nu te pune cu administratorii de sistem, pentru ca ei stiu absolut tot ceea ce faci in timpul liber.
Cu drag,

T.B.

Nota: scrisoarea este cat se poate de reala, adaptata de redactorii BusinessTime. Autorul este Ted Brewer, care chiar a trimis sefului sau o asemenea demisie. Funny!

 

banc

- Tata, tata, e un copil la scoala care zice ca sunt poponar.
- Da-i un pumn fix in fata!
- Dar e asa dragut!!

 

Cum arata ziua unei “femei”… la volan

* de la madalina

“Aoleo, e 9. La 9 jumate trebuie sa fiu în centru, la munca, si ma gândesc ca pe jos as face 10 minute…da’ mi-e lene… Unde naiba am parcat masina aia?” Doua ture de bloc, fara succes. “Alo, iubitu’, tu mai tii minte unde am parcat eu masina aseara? Stiu ca nu erai cu mine, dar ma gîndeam si eu… Da, stiu ca dormeai, lasa, ca o caut ca proasta pîna îmi tocesc pantofii. Hai pa!”

“Ahhhh….imbecilu’ asta cu masina asta bleu mereu parcheaza asa aproape. Cum naiba ies eu din parcare acum? Alo, iubi? Poti coborî un pic sa îmi scoti si mie masina din parcare, ca prostu’ ala de la 3 iar a parcat prea aproape. Da, ma, iubi, dar io cum iesss??? Te rooggg, nu ma face sa plîng acumaaaa. Bine, nesimtitule, dormi, dar daca îti lovesc masina sa nu te aud ca zici ceva. Hai, scuteste-ma, pa!”

“Mama, ce aglomerat e azi. Ce vrei ba, prostule? 50 e viteza legala, du-te-n ceapa ma-tii de natarau!” “Alo, ce faci fata? Vezi ca eu întîrzii un pic, sa îi zici tu lu’ Popescu sa îmi trimita dosarele alea la FanCurier. Hai ca ma grabesc fata, dar e aglomerat rau. Hai ca sînt plina de draci, m-am certat si cu al meu de dimineata. Nesimtitul nu a vrut sa se scoale din pat sa îmi scoata si mie masina din parcare. Am plecat tîrziu, nici nu m-am machiat calumea”.

Tiiiiiiiiiiiiitttttttt!!! Voce din trafic: “Ba, proasto, vezi ca ai cedeaza trecerea!” “Ce vrei dobitocule, nu vezi ca trebuia sa îmi dai prioritate, ca vin din dreapta!?!”. “Doamne, ce cretini! M-am saturat de orasul asta plin de prosti!”

“Buna dimineata, domnisoara! Agent principal Ionescu. Actele dumneavoastra, va rog! Nu ati vazut semnul de STOP?” “Aaaa, era stop? Va rog sa ma iertati, sînt si eu începatoare la volan, stiti cum e. Ma claxoneaza toti, vorbesc urît cu mine. Ma grabeam la serviciu, ca si asa am întîrziat si acum… cu criza asta… nu se stie daca ma mai apuca saptamîna viitoare la locul asta de munca. Si am rate… tot felul de cheltuieli.” “Va înteleg domnisoara, dar asta nu va scuza de rigorile legii…” “Da, asa e! Aveti dreptate! Voiam doar sa fiti mai dragut cu mine, ca probabil aveti si dumneavoastra o sotie, o sora… Va roooggg mult! Promit sa fiu atenta de acum încolo! Pot sa plec??? Multumeeeesssccc!!!!”

“Alo, fata, hai ca era sa îmi ia un gabor permisu’. Da’ i-am bagat textul ala cu sora si sotia si l-am pîrlit pe fraier. Hai ca nu mai am mult si ajung”.

Dupa 5 minute. “Iubitu, hai ca am comis-o. Am trecut un pic pe rosu si am intrat în autobuz. Nu am patit nimic, dar masina e cam praf”. “De ce tipi ca dobitocu? Totu’ e din vina ta, ca nu ti-ai dat fundu jos din pat sa ma ajuti si am plecat cu draci de acasa. Gata, plec la mama. Pa!”

 

three kings

* de la justina

Teacher:  Can you tell the name of 3 great kings who have brought happiness and peace in to people’s lives?

Student: Smo-king, Drin-king and Fuc-king.

 

so true…

…inteligenta artificiala nu se poate compara cu prostia naturala…

 

Fifteen

Taylor Swift – Fifteen

 

banc

Ion se plimba pe strada. Maria il vede, deschide repede geamul si ii striga:
- Ioane, vino sus la mine!
- Vin cand o sa fii singura!
- Dar nu-i nimeni acasa!
- Nu acasa, ci pe Pamant!

 

banc

- Domule doctor, am si eu o problema! Am un dop in fund si nu imi mai pot face si eu nevoile ca omul!
- Dar cum a ajuns acolo?
- Pai mergem pe o plaja si am dat fara sa vreau cu piciorul intr-o lampa fermecata. A iesit un duh de acolo si mi-a zis ca imi indeplineste o dorinta, orice…
- Si?
- Eu am zis: No shit!

 

O, Maicuta sfanta

O, Maicuta sfanta

O, Măicuţă Sfântă
Te rugăm fierbinte,
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte:

Refren:
Nu lăsa, Măicuţă,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii,
Lacrimilor tale.

Maica vino iara,
Nu lasa sa piara
Tara si poporul
Turma si pastorul.

Când plângeai sub cruce
Maică-ndurerată,
Te-am primit de Mamă,
Noi şi lumea toată.

Călători pe marea,
Veşnic tulburată,
Noi ne-am pus în Tine
Şi nădejdea toată.

Fă să-ţi batem zilnic
La miloasa-ţi poartă,
Câtă vreme-n lume,
Valuri ne mai poartă.

Iar când nori şi ceaţă
Înnegri-vor zarea,
Vino Tu Măicuţă,
Să ne-arăţi cărarea.